Traiesc cu o familie zimbabweza. Partea a 2-a

Am venit in Zimbabwe la invitatia primita din partea unei familii de aici. Desi niciodata nu m-am gandit sa ajung in Africa, am lasat sa devina posibil, iar cum si de ce… este o alta poveste, una frumoasa presarata cu usoara tristete, pe care o voi pune pe hartie la momentul potrivit.
Gradina botanica HarareLa sfarsit de octombrie anul trecut eram asteptata la aeroport si condusa la resedinta familiei-gazda ce locuieste intr-o suburbie a capitalei Harare. Din masina vedeam ziduri inalte din ciment pe de-o parte si de alta a strazii. Cand am ajuns, portile din metal au fost deschise de catre un paznic, urmand trecerea printr-o alee din pietres ce inconjura doar o mica parte a marii gradini din interior. Casa nu se zarea deloc de la poarta mare din cauza copacilor inalti, arbustilor inverziti, copaceilor infloriti si palcurilor de flori de ici-colo.
Sa danseze mirii!!
Chiar in ziua respectiva avea loc nunta fiicei lor de 31 de ani cu un barbat nigerian. Pregatirile erau in toi, oamenii prezenti erau grabiti si preocupati, beculete ca de Craciun luminau in copaci, florile erau proaspat udate, iarba mirosea a proaspat taiata, iar toata vanzoleala asta ma anestezia si mai tare dupa cele 17 ore de zbor din Thailanda. Eu nu-mi doream decat un pat sa dorm. Insa in cateva ore incepea nunta la care fusesem si eu invitata.
Aflasem deja ca mirele nigerian isi indeplinise “datoriile” de mire dinainte, constand in oferirea unei vite mamei miresei si platirea “lobolei”. Cand vine vorba de casatorii, un intreg ritual are parte. Mai intai, cea mai batrana matusa din familia baiatului se duce sa cunoasca familia viitoarei mirese. Daca cele doua parti se inteleg, urmeaza negocierea “lobolei”, care inseamna plata in bani sau vite de catre viitorul mire parintilor fetei iubite. Aceasta “lobola” trebuie achitata inainte de casatorie ca aceasta sa aiba loc. Semnificatia “lobolei” presupune ca baiatul indragostit isi dovedeste seriozitatea si asumarea responsabilitatilor in viitoarea familie. Desi parintii viitoarei mirese spun ca nicio suma nu poate echivala valoarea fetei lor, se poate ajunge si la 20.000$.
Ceremonia religioasa tinuta de un pastor catolic a fost mai degraba un speech frumos despre valorile si importanta casatoriei si al unirii celor doua mari familii, totul petrecandu-se fara nicio citare din Biblie, podoabe bisericesti, patrafir, sarutat crucea sau alte elemente religioase. Cele doua familii, nigeriana si zimbabweza, au stat separate si fiecare a fost introdusa de catre un reprezentant al familiei.
‘Sunteti doar patru in familie?!’
A urmat apoi petrecerea propriu-zisa, cu multe dansuri si cantece africane, mancare traditionala si multe speech-uri! Da, le plac speech-urile. J De cate ori cineva a dorit sa ma cunoasca mai bine, m-a intrebat de familia mea:
‘Cat de mare e familia ta?’
‘Suntem 4.’
‘Si cate surori ai?’
‘Una.’
‘Deci 2 frati ai.’
‘Nu, am doar o sora.’
‘Pai ai spus ca sunteti 4…’(confuzie)
‘Da. Mama, tata, eu si sora mea.’
‘Doar voi 4?’ (soc, neintelegere)
Familia-nucleu (parintii si copii) nu face sens prea mult in cultura de aici unde familia este ca o mare comunitate.
A doua zi dupa nunta lucrurile au continuat normal.
Am aflat ca este tabu ca iubitii sa locuiasca impreuna inainte de casatorie, iar batranii intalniti s-au aratat nemultumiti ca “the western world” le strica tinerii cu obiceiuri care nu-s traditii, cu idei precum dreptul la opinie, libertatea de exprimare si preferinte in loc de nevoi si responsabilitati. Vad Europa si America a fi o lume unde oamenii in loc sa repare, inlocuiesc. Masini, obiecte de uz casnic, haine si de ce nu casatorii. Le-am cam dat dreptate aici. S-au aratat suparati ca tinerii uita de traditii si nu mai respecta obiceiurile locale, casatorindu-se chiar si cu acelasi totem.
Totemul pentru zimbabwezi este foarte important si functioneaza ca si arbore genealogic, desemnand tribul din care fiecare face parte. Cu sute de ani inainte, sefii de triburi au ales diferite simboluri ale tribului-mama (rau, munte, oaie, leu etc.) astfel incat, daca doua persoane din acelasi trib care nu se cunosc, se vor intalni pe alte meleaguri, vor stii ca provenind din acelasi trib/familie, devin sora si frate, deci nu au voie sa se casatoreasca. Copiii iau totemul tatalui, iar daca nu se cunoaste tatal, devine o problema intrucat traditia nu permite copiilor sa preia totemul mamei. Toate astea fac ca un copil orfan de tata sa nu fie recunoscut complet de catre societate. Chiar si dupa sute si sute de ani traditia este impotriva, insa pentru ca asemenea casatorii s-au petrecut, prea-invatatii au introdus un ritual/provocare: ca tanarul indragostit sa gaseasca o vita alba (foarte rara) si s-o jertfeasca, oferindu-i carnea familiei presupusei viitoarei mirese.
De asemenea, poligamia inca exista in comunitatile rurale. Nu presupune ca este dorita, legala sau facuta in ochii publicului ca la arabi, ci mai degraba ca radacinile “multiplelor case conjugale” sunt stravechi si inca mocnesc. Oficial, Zimbabwe a adoptat monogamia, insa gustul poligamiei salasluieste inca.
Leguma preferata: carnea
N-am mancat in viata mea atata carne cat am mancat in cadrul celor aproape 3 luni petrecute aici. Ce-au mancat ei, am mancat si eu. Mancarea traditionala a zimbabwezilor consta in carne de vita sau pui prajit sau la gratar cu o mamaliga alba lipicioasa din porumb foarte rafinat si cu niscaiva tocana din rosii si ceapa prajite cu ulei din belsug. Se ia mamaliga cu degetele si se unge prin tocana de rosii prajite, apoi carnea aburinda rupta cu dintii sau cu degetele in prealabil. Carnea da gustul, mamaliga alba umple stomacul, iar rosiile uleioase fac mamaliga sa nu ti se lipeasca de gat. La inceput am folosit tacamuri pana cand parintii zimbabwezi au insistat sa incerc cu degetele, motivand ca “are alt gust”. Adevarat. Parca era mai gustoasa mancarea cu degetele, insa nu stiu daca era din cauza degetelor mele😀😀
Carnea reprezinta semn de bunastare aici. Daca ai carne la masa, atunci iti permiti. Iar cine-si permite carne, se asigura ca o are la fiecare masa, zilnic. Desi fructele sunt chiar mai scumpe decat in Romania, aici nu sunt la mare cautare, intrucat nu sunt vazute ca parte din alimentatia zilnica. Doua kilograme de banane sunt menite sa hraneasca o familie de patru persoane aproape o saptamana. Micul dejun constituie fie in omleta cu carnati sau bacon, fie in terminarea resturilor de la cina precedenta cu putina fasole gatita. Iaurtul meu cu cereale nu facea mult sens pentru ei, fiind abandonat curand. Pranzul poate consta in niste carne tocata cu rosii si ceapa cu paine, iar cinei ii este alocata vreo 2 ore de gatit. Bucataria este sfanta aici, iar nobletea si respectul cuvenit unei femei este direct proportional cu gatitul si servirea intregii familii. Asadar, pot spune ca “femeia la cratita” este lege aici, nu o optiune. De fiecare data cand mi-era foame, trebuia sa intreb toate familia daca vrea cineva sa manance si sa ma ofer sa servesc masa. La fel si daca mi-era sete. K Slava Domnului ca nu si cand ma duceam la toaleta…😀
Eu fiind o razatoare de tone de fructe si salate, iar carne cand si cand, dupa o saptamana de alimentatie cu carnea ca ingredient preponderent, am simtit ca mi se micsoreaza stomacul, ca nu mai primeste atata carne. Ei imi spuneau “Cei pe care-i vezi pe strada sau servitorii nostri (au vreo 5 servitori in toata curtea) nu-si permit sa manance carne in fiecare zi. Si-ar dori ei!”, iar eu gandindu-ma ca n-am poftit niciodata atat de mult la o salata simpla de legume. Visam si noaptea ca-mi fac salate. Asa ca am inceput curand sa vanez avocadourile cazute pe jos din copacii ce traiau in liniste. Am obiceiul sa fac lucrurile in stilul meu, iar Thailanda a fost paradis pentru mine, insa aici mi-am zis de la inceput sa le incerc obiceiurile, oricat de nefamiliar sau greu mi-ar fi. Locuiam in casa unei familii zimbabweze pana la urma. Va spun sincer ca mi-a venit sa renunt de zeci de ori, fie din cauza unor lucruri mici, fie mai mari.
Nu ridica vocea la un african
Zimbabwezii sunt conservatori, de la felul cum se imbraca pana la felul cum vorbesc. Am vazut multe negrese cu peruci si unghii false, dar deloc cu fuste scurte si decolteuri. Respectul cuvenit este precum onoarea in Japonia. Daca cineva nu le arata respectul asteptat, se simt ofensati si pot reactiona verbal, iar de la verbal se ajunge extrem de usor la violenta fizica. Din acest motiv, cand exista conflicte familiale, niciodata cei doi in cauza nu vorbesc direct si nici doar ei doi de fata. Mereu intervine o terta persoana, membru al familiei mai in varsta ce mediaza conflictul, care mai intai vorbeste separat cu cele doua parti implicate, apoi cauta solutii, apoi eventual cele doua parti discuta de fata cu mediatorul. Ar fi considerata o depasire a barierelor daca unul dintre ei ar deschide subiectul tensiunii, aratandu-si supararea. Mi s-a spus ca ridicarea tonului este primul pas spre violenta fizica. “Noua, africanilor, nu ne este frica de confruntari. Dar nu te astepta daca cineva jigneste un african, sa nu-si ia o bataie crunta. Nu intoarcem obrazul, ci pumnul. Ca cel care a indraznit, sa-si primeasca lectia cuvenita pe veci.”, mi-a spus mama familiei pe un ton deja agresiv, gata de lupta daca as fi zis ceva contrariu, ca violenta naste monstrii, nu solutii.
Am simtit puternic ca vin dintr-o lume cu totul diferita, ca experienta in Africa este menita sa ramana doar atat… ca in ciuda valorilor familiale ce-i tin uniti, exista reguli nescrise, sfinte  ce-mi fac mintea sa se blocheze si inima sa vrea acasa…

*nu am primit acordul membrilor familiei sa utilizez pozele cu ei online, a.i. le respect decizia. 

Posted in Dus in lume, Oameni | Tagged , , , , | 2 Comments

Africa. Eu sunt pentru că tu eşti. (partea I)

După 2 luni petrecute în Zimbabwe mă simt ca Hansel şi/sau Gratel în aventurile lui Hercules. Ademenită de dulciuri şi prajituri, dau nas în nas cu Meduza cu nouă capete. De unde naiba a apărut bâzdâgania asta în povestea mea?!
Sunt multe aspecte greu de digerat d.p.d.v. cultural, social şi economic odată ajuns pe tărâmul african, însa nu voi începe cu acestea tocmai pentru că la auzul numelui “Africa”, am auzit suficiente reacţii negative. Nu este numai sărăcie, praf, deşert, mizerie şi boli. Ebola nu este nicidecum răspândită pe tot continentul, iar continentul african este al doilea ca suprafaţă după Asia, deci există loc suficient pentru diversitate. Pe de altă parte, sunt dificultăţi la care un european normal n-ar visa nici într-un coşmar…
Cu bune.
Primul lucru care m-a uimit aici este flora. Mulţi copaci cu flori, arbuşti pitici cu flori, bălării cu flori şi multe plante. Jacaranda este favoritul meu, un copac înalt cu trunchi solid ale căror flori mov sau roşii înfloresc 3 luni pe an, dând un farmec aparte străzilor. Curţile oamenilor sunt în general mari, iar grădinile sunt la mare apreciere. Prietenii şi familiile se întâlnesc mai degrabă acasâ decat în oras, fiind parte din cultura “comunităţii” pe care o preţuiesc.


   jakarenda1 ??????????????????????????????? ???????????????????????????????Jakarenda

Importanţa comunităţii în cultura africană
Centrul orasuluiMotorul culturii africane este “UBUNTU” care înseamnă “Eu sunt pentru că tu eşti”, însemnând că ceea ce defineşte o persoană este rolul şi poziţia acesteia în funcţie de relaţia cu familia, comunitatea şi societatea. Comunitatea este inima culturii africane, iar familia poate depaşi uşor o sută de persoane. Un individ nu poate exista (a fi recunoscut) fără comunitate, iar familia este întotdeauna pe primul loc, prin “familie” înţelegându-se şi unchii, mătuşile, bunicii, străbunicii, veri ş.a.m.d. De aici derivă şi respectul considerabil acordat persoanelor mai în vârstă, fiind o societate ierarhizată. Nu există conceptul de solitudine decât pentru bolnavii mintali sau orfani.
Legea africană este una nescrisă, cu accent pe responsabilităţile fiecărui membru de familie. Drepturile individuale şi dorinţele personale rămân încă idei western şi neacceptate. Fiecare spiţă a roţii trebuie să-şi îndeplinească rolul şi responsabilităţile.
Ori ai servitor, ori eşti servitor.
???????????????????????????????A avea servitori sau “ajutoare în casă” este absolut firesc pentru pătura ridicată a societăţii, indiferent de culoarea angajatorului sau a “stăpânului”. Iar pentru că pătura mijlocie este foarte mică şi undeva la graniţa de a nu fi sărac, rămân pătura de jos şi cea ridicată ca reprezentative. În cea de jos sunt agricultorii, ţăranii şi servitorii, iar în cea ridicată, cei care-şi pot permite un paznic, bucătar, menajeră, baby-sitter şi/sau grădinari. Salariul servitorilor incepe de la minimum 70$/luna pentru o muncă de aproape zi de zi. Iar Zimbabwe nu este deloc mai ieftin decât România. Este mai scump.
 Cu mai puţin bune. Mulţumesc şi pentru o lumânare
Infrastructura? Nu există transportul în comun ştiut de noi (metrou, tramvai, autobuze), ci doar nişte microbuze vechi fără aer condiţionat, fără staţii pre-definite, supraaglomerate şi care au frecvent grave accidente din cauza condusului periculos. Electricitatea este sublimă, dar lipseşte aproape cu desăvârşire. Capitala nu are electricitate stradală nicăieri, iar oprirea curentului electric are loc frecvent. Ai în medie 3-4 zile electricitate la o zi sau noapte cu lumânare. Zic “Bogdaproste” şi pentru o lumânare.
Totul a început în 2000, cu prăbuşirea economică a ţării declanşată de sancţiunile de import-export impuse de Europa în frunte cu  Marea Britanie. După câştigarea independenţei în 1980, printr-un război sângeros cu Marea Britanie, ţara a suferit o comă. Localnicii spun că nimeni n-a caştigat nimic în urma colonizării în afară de englezi, care au lăsat dezastru în urma lor. În schimbul gloanţelor deşertate în trupurile africanilor, englezii au încarcat aur, diamante şi orice bun preţios scos din pământ cu mâinile tot de către poporul indigen. După independenţă, unii englezi au plecat speriaţi de furia neagra, dar nu puţini au rămas stăpâni pe pământul negru bogat luat de la început prin forţa. Procesul de retrocedare a început ulterior încet şi încă mai durează, dupa 34 de ani de la independenţă.
IMG_8110 ???????????????????????????????Fata de alte colonizări unde şara-mamă a investit în dezvoltarea şi culturalizarea poporului colonizat, în Zimbabwe, semnele vizibile că au fost colonizaţi de Marea Britanie sunt puţine. Este drept, aproape toţi vorbesc limba engleză fluent, scriu în engleză în loc de limba lor materna (70% vorbesc Shona, iar restul Mdebele), postul de televiziune naţional şi toate ziarele de pe piaţă sunt în engleza. Au preluat şi obiceiuri englezeşti în business (foarte protocolari, oficiali, ţin mult la etichetă), cât şi în viaţa domestică (se consumă ceai cu lapte zilnic, rămân încălţaţi în casă etc.).
 Griul dintre negri şi albi
Populaţia albă este de 5%, iar aceasta face parte din elita bogată a ţării. Au cartierele lor “albe”, cu case de-o estetică europeană atât cât am putut zări înălţându-mi gâtul după zidurile înalte şi neprimitoare. Comunitaţile de englezi, greci, italieni, indieni, chinezi, turci s.a. pot fi depistate mergând la cumparaturi şi citind etichetele produselor. “Greek yoghurt made in Zimbabwe”, “Italian tomato pasta made in Zimbabwe”, “Indian curry made in Zimbabwe” şi alte produse tradiţionale ale altor popoare. Nu, n-am văzut nimic românesc până acum, dar asta şi pentru că sunt mai puţin de 10 români în tot Zimbabwe.
Au îngropat albii şi negrii securea războiului? Că nu se mai bat fizic este una, dar există o clară separare. Rarisim interacţionează unii cu alţii, negrii spun despre albi că sunt aroganţi şi se cred superiori, iar albii despre negri că sunt înapoiaţi. La fel cum şi mulatrii se consideră superiori negrilor şi vor să pară cât mai asemănători rasei albe. Până şi aceştia au cartierul lor: cartierul mulatrilor. Toate acestea fac să fie puţine cuplurile intra-rasiale care, deşi sunt acceptate, rămân o raritate privita cu uimire.

VA URMA.

 ??????????????????????????????? ???????????????????????????????
Posted in Uncategorized | 2 Comments

Rămas bun, Thailanda

Azi e ultima zi în Asia. La noapte zbor către alt continent. Către altă cultură. Oameni diferiţi şi, totuşi, atât de similari.
Aveam de gând să plec din Thailanda în luna mai, după vacanţa cu tatăl meu. Visam şi la jungla şi mâncarea Vietnamului, dar şi la o oază de linişte lângă mare în Cambogia. Însă călătorului nu-i şade bine cu traseele fixe.
În primăvara trecută, pe 4 martie, eram oarecum rătăcită pe străzile întortocheate ale centrului Hong Kong. Ploaia începea, harta oraşului nu prea mă ajuta, iar chinezii mişunau de colo-n colo fără să se oprească o secundă pe loc. Şi fix atunci… “un farmec” a avut loc, vrăjindu-mi viaţa. Care-i legatura dintre Hong Kong şi plecarea din Asia? Farmecul!🙂
Tot Farmecul m-a facut să rămân în Thailanda încă 6 luni. Pentru că mă urma aici. Apoi încrederea că “se poate, e tangibil” m-a făcut să obţin un job în Krabi, regiunea mea preferată din Thailanda. Cine a fost vreodată în Krabi, ştie de ţărmurile stâncoase şi înspumate de verdeaţă, de apusurile seducătoare, de înşiruitele insule şi insuliţe ce parcă răsar din mare nu ca să fure respiraţia turiştilor, ci pentru că aşa este natura în Krabi: spectaculos de frumoasă!
Iar cine nu a fost, dar vrea să vina în Thailanda… KRABI is The Place! Căţărat pe stânci, deep water solo, scufundări, kayaking, peşteri, mangrove, cascade, parcuri naţionale unde eşti ca-n junglă, Thai cooking, yoga, temple buddhiste şi ca bonus de relaxare după toate astea: plaje întinse.
photo (16)Georgiana ştie!🙂  Ea zice că venise să-mi aducă cremele mele preferate, dar eu o banui că a venit să se convinga de ce fantasmagorii înşiram la telefon despre Krabi.
În timpul acesta m-am împărţit între şcoală, Krabi şi mai ales noul Farmec. Să vă spun despre şcoala din Krabi puţin.
Pe scurt: foarte diferită de cea din Sukhotai. Experienţe aproape opuse, aş putea spune.     Mai în detaliu: Cea din Krabi se adresa părinţilor cu venituri suficient de mari ca să plătească taxele scolii. Multe regulile interne, supraveghere, o separare tăioasă şi inconfortabilă între profesoarele thailandezele şi cei străini (10 în total), atitudinea de poamă acră ale profesoarelor thailandeze, stresul vizibil pe faţa fiecărui profesor străin din şcoală şi mulţi copii răsfăţaţi. Toate acestea m-au făcut să-mi fie dor de copiii mei din Sukhotai ce-mi săreau în brate dimineaţa şi-mi ziceau cald “Good morning, Teacher Dia”. Am ştiut însă, de ce eram în Krabi. Nimic întâmplător.
Toate experienţele din Thailanda timp de 1 an şi 9 luni s-au derulat exact cum trebuia să se întâmple. Călătoriile din primele luni în cele 4 colţuri ale ţării, alegerea şcolii cu suflete frumoase de copii din Sukhotai, liniştea şi pacea în care m-am lăfăit acolo, deliciul escapadelor în insulele thailandeze şi aventurile din Vietnam, Hong Kong şi Malaezia (despre ultimele două n-am mai zis nimic🙂 ), discreţia de a face ce pofteam şi libertatea…
Făcând acum un calcul a câte luni am fost la şcoala (adica “am muncit”) anul trecut, îmi ies 6 luni. Adica “am muncit” efectiv 6 luni. Pe restul le-am călatorit. Da, ca profesor în această ţară ai multe vacanţe şi sărbători buddhiste ce-s libere. Până şi mie îmi vine să spun “Asta da viaţă!”, dar mai bine “Îţi mulţumesc, Universul meu minunat, şi te rog să-mi aşterni o viaţă plină şi frumoasă în continuare.”
Poate, de aceea, mă şi trimite pe alt continent, mai ştiu eu?!
De mâine…

Poze din Krabi

plaja Railey photo (12) photo (9)photo (8)  photo (10)

Posted in Uncategorized | Leave a comment

Rasismul thailandez sau de ce (nu) e bine să semeni cu thailandezii în ţara lor

Oricine se gândeşte că e bine să “blend in” în orice ţară ar fi, întrucat te mai scuteşte de preţurile exagerate şi “scam-uri”, dar când vine vorba să te angajezi în Thailanda, lucrurile stau altfel. Înainte să fac afirmaţia-surpriză că thailandezii sunt/ar fi rasişti, vă invit să vizionaţi un calup obişnuit de reclame făcute pe placul lor:
http://www.youtube.com/watch?v=6fTP14N_Oik
Faptul că sunt brunetă, am ochii negri şi ten uşor măsliniu i-a făcut pe mulţi thailandezi să creadă că sunt jumătate thailandeză sau filipineză. Inutil de adăugat că probabilitatea să fii întrebat în Asia “Hey, are you Romanian?” este ca şi egală cu zero. Deşi am presupus că-mi va fi mai uşor în felul acesta, cu timpul aveam să descopăr că poporul thailandez tânjeşte aprig fix după ce nu are. Culmea ironiei “thailandeze”.

white

Ospitalitatea arătată străinilor de culoare albă nu va fi la fel de generoasă cu cei de culoare şi nici chiar cu alţi asiatici albi ca laptele. De ce? Din cauza background-ului social al Thailandei care se transmite din generaţie în generaţie ca o boală ereditară că alb înseamnă bogat şi frumos, iar negru – sărac şi urât. Asocierea injustă derivă din faptul că Thailanda a fost şi este o ţară cu sistem social ierarhic, unde fermierii şi pescarii reprezintă clasa socială cea mai joasă şi nu întâmplător au pielea închisă la culoare, după atâtea generaţii care au stat în soare. Asemănător castelor de la indieni. Dacă ai pielea albă, Thaii presupun că eşti automat bogat, pentru faptul că nu eşti nevoit să-ţi câştigi pâinea în soare.
Cum-necum, etalonul de frumuseţe principal este culoarea pielii, făcând o întreagă industrie de cosmetice să profite de pe urma complexului lor, iar campania rasista Unilever este doar un exemplu dintre milioanele de reclame de acest fel ce abundă în Thailanda.   Fenomenul este atât de viu încât este dificil să găseşti o cremă de faţă sau corp care să NU aibă efect de albire asa cum relatează un jurnalist pentru ziarul The GuardianIn most places in Thailand, I couldn’t actually buy facial products for men without skin-whitening agents. Let’s be clear about this: skin-whitening perpetuates a form of racism.”, însă cel mai îngrijorător este faptul că oameni mor din cauza chimicalelor cancerigene, iar thailandezii aleg să ignore efectele secundare ce pot fi letale! 
O să vă istorisesc câteva întâmplări relevante despre percepţia privind albul- negrul în percepţia acestui popor.
Când am ajuns la şcoala din Sukothai anul trecut am primit următoarele reacţii: “De ce nu eşti blondă dacă eşti farangă?!”, “Dar cum au părinţii tăi pielea?”, “Să nu stai la soare că te bronzezi şi nu mai ai pielea frumoasă!
Într-o zi le-am spus despre un amic american care dorea să predea o zi la şcoala noastră, iar prima şi singura întrebare a profesoarei thailandeze a fost “What color is his skin? White or black?”. Am rămas stupefiată.
Altădată, un profesor Thai a aliniat vreo 10 fete cu vârsta de 12 ani şi m-a întrebat care este cea mai frumoasă. I-am răspuns că toate sunt frumoase, adăugând care erau mai harnice sau care nu-şi făceau temele. El însă, le-a arătat cu degetul pe cele cu pielea maronie, numindu-le “You, black skin, like Indian, you are ugly!” Fetele şi-au lăsat capul în pământ de parcă ar fi fost damnate pe viaţă. Iar aceasta a fost doar una din multele scene similare la care am asistat, din păcate. Kanchanaburi_2.sized
Am încercat să schimb percepţia. Am pregătit lecţia “Describing people”, arătându-le poze cu Beyonce, Hally Berry, Whitney Houston şi chiar Obama, pe care l-am ales special, şi am rugat profesoara Thai să le traducă cine este şi ce face fiecare personalitate pentru a le transmite că toţi aceşti oameni sunt persoane talentate, deştepte, care au muncit şi au devenit, astfel, de succes. Ce au spus copiii la final m-a cutremurat de tristeţe. “All ugly. They are black. Teacher Dia is beautiful. She is white.” Le-am spus că majoritatea albilor consideră pielea maronie şi neagră senzuală şi frumoasă, explicându-le că suntem toţi diferiţi şi frumoşi în acelaşi timp, iar felul în care ne percepem pe noi influenţeaza şi modul în care îi vedem pe alţii. Nu ştiu câţi au crezut că este măcar posibil să fie aşa…
Altădată, mă plimbam cu tata pe o stradă turistică din Ko Lanta (o insulă din sudul Thailandei), iar vânzătorul Thai dintr-o galerie cu tablouri ne-a întrebat de unde suntem, iar la raspunsul meu, mirat fiind, şi-a îndreaptat mâna spre părul meu, uitându-se când la mine, când la tata, întrebându-ne de ce avem părul negru. Adică de ce nu-l avem blond sau mai deschis dacă suntem “farangi” (străin alb).
La multe dintre şcolile la care am aplicat am fost întrebată dacă-s asiatică şi m-am simţit scanată mai mult decât s-au uitat sau citit CV-ul meu… Nu ştiau pe ce continent se află Romania, nicio problemă, le explicam, dar întrebarea “Your mother Thai or Philipino?” apărea iar.
De curând am fost la o nouă şcoală, undeva în sudul Thailandei, trimisă fiind de agenţie pentru un nou job de profesor. În timp ce vorbeam cu profesoarele thailandeze, una dintre ele spune că semăn a thailandeză, continuând să vorbească în limba lor şi scanându-mă. Nefiind convinse… “Filipino you?” “No, 100% Romanian”. Nu m-a mirat apoi când agenţia mi-a reamintit ceea ce ştiam deja. Că nu-i semn bun şi că li s-a întâmplat să refuze o turcoaică pentru ridicolul motiv că era brunetă şi cu pielea maronie şi au cerut în schimb o “farangă” cu pielea albă şi păr deschis la culoare. Anuban School Krabi
Sunt thailandezii prietenoşi, amabili şi săritori? Foarte mulţi dintre ei da. Diferă felul lor de la o regiune la alta? Oh, da!
Cu toate că sunt bucuroasă că trăiesc în această ţară momentan, nu pot ignora uşorul gust de măr frumos pe dinafară şi viermănos pe dinăuntru.
Posted in Oameni, Profesor in Thailanda | Tagged , , , , | 2 Comments

“Teacher Dia, Why Do You Leave Us?”

Mi s-au scurs lacrimile pe obraji şi mi-am simţit sufletul fisurându-mi-se când copiii veneau la mine trişti, confuzi, plângând, întrebându-mă de ce plec şi rugându-mă să nu-i părăsesc. Aceiaşi copii care alergau să-mi sară în braţe, aceiaşi copii care mă strigau râzând pe oriunde mă vedeau – şcoala, piaţă sau templu, copiii cu care zâmbeam ştrengăreşte în pauze şi în dimineţile de şcoală, copiii “aceia” care în câteva luni, pe neaşteptate, au devenit copiii mei.
Copiii mei care străbăteau curtea şcolii doar să-mi spună “Good morning, Teacher Dia”, fetiţele mele iubitoare care-mi aduceau prăjituri, bomboane, mango şi tot felul de atenţii ca să se bucure de zâmbetul surprizei de pe faţa mea. Bucuria mea era bucuria lor şi invers. Ne-am apropiat unii de alţii mai repede decât ar fi crezut profesorii thailandezi şi oricine altcineva, inclusiv eu, fără să ne dăm seama cât de adânc ne-am ataşat unii de alţii până a venit ultima săptămână şi anunţul oficial al plecării mele din şcoală.  Ramas-bun
Cumva, credeau că Teacher Dia va fi acolo cu ei în Si Samrong pentru totdeauna. N-am putut să le explic de ce drumul meu continuă, de ce Universul îmi îndreaptă paşii mai departe… Şi atunci, copiii mei mă opreau pe hol şi-mi spuneau trişti “Don’t go, Teacher Dia, don’t leave us!”, dându-le lacrimile, iar eu simţind că mi se rupe sufletul.
Am tras aer în piept înaintea fiecărei ultime clase dintre cele 23 şi mi-am repetat în gând “Fii tare, pentru ei!” până când o fetiţă începea să plângă – “Teacher Dia, I am not happy, I am sad!”, iar atunci simţeam un nod în gât de la care mi se poticneau lacrimile în ochi. Aşa mi-a fost ultima săptămână de şcoală, aproape zi de zi.
Da, au fost urări de bine şi de “Nu-mă-uita”, felicitări desenate cu sufletele lor frumoase, poze mii, flori, cadouri prea multe, petrecere de rămas-bun. Şi când mă gândesc că nici în cel mai frumos vis n-aş fi îndrăznzit să visez la toate acestea… Iar când toate s-au terminat şi am plecat, am păstrat amintirile şi zâmbetul cald de recunoştinţă adâncă pe care ei mi l-au aşternut pe faţă. Zâmbetul copiiilor mei când ma vedeau, hrănit din amintirea lor.

photo (23) photo (21) photo (15) photo (25)

Privesc cum s-au petrecut atâtea într-un an şcolar de simt că este cea mai bogată experienţă de până acum. M-am simţit binecuvântată şi am mulţumit mult Universului meu că mi-a dat asemenea şcoală, copii şi orăşel de care-mi voi aminti toată viaţa. Copilaşii mei m-au învăţat infinit mai multe decât aş fi reuşit eu să-i învăţ. Răbdare să ascult şi înţeleg, empatie, plăcerea ingenuă a lucrurilor simple, bucuria surprizelor mici, afecţiune, grijă şi da, iubire gratuită.
photo (28) photo (5)
Am ştiut că-mi vor lipsi de cum voi urca în autobuzul spre Bangkok, că voi deschide telefonul doar să mai privesc a mia oară pozele cu ei, cu fetiţele mele drăgălaşe, cu baieţii ştrengari, cu momentele când râdeau, când le faceam vreo surpriză şi săreau de bucurie, când vinerea le puneam desene animate în engleză, când veneau cu temele desenate cu inimioare şi “I love Teacher Deer”, când făceam pe supărata că-s leneşi sau neascultători şi să le mai văd odată felicitările de adio…

photo (4) photo (26) photo (17) photo (27) photo photo (18)

Posted in Oameni, Profesor in Thailanda | Tagged , , , | 1 Comment

Mi-e dor de tata

N-aş fi spus că voi ajunge să-mi văd altfel parintii. Sau un gust dulce de dor să simt. Un dor de drag mi-e de tata. Un dor de apreciere, un drag copilăresc de dorul lui faţă de mine, un dor ce nu mă copleşeşte, nu zbiară “nu mai pot de dor”, nu suferă, ci e cuminte. E dorul care-şi aminteşte zâmbind de cine a fost şi este tata. Doar şopteşte senin “Mi-e dor de tine, tată!”

Îi simt dorul lui faţă de mine, este mai dureros, mai copleşitor, mai gri şi îngrijorat decât al meu. Şi pentru asta mi-e şi mai dor de el! Îl văd încercând zilnic să-şi alunge gândul că fata lui e plecată-n lume. E plecată spre mai bine. Dar tata ştie una: “Fata mea e printre straini. I-o fi mai bine, dar nu mai uşor. Că deh, străinii sunt tot străini.”  Şi de fiecare dată mă întreabă ca un tată: “Tată, eşti sănătoasă? Să ai, tată, grijă de tine!

Bucuros nu a fost când mama a făcut încă o fată. Dar mândru era! M-a “rebotezat” cum şi-a dorit, “Georgele”, şi m-a crescut ca şi cum “doar un băiat are tata”. Nu l-au interesat notele mele, dar se bucura ori de cate ori ieşeam prima la sport. “Bravo, băiatul tatii! Georgel al meu!

Tata mi-a pus undiţa în mână la vreo 6 ani. Eu am prins o broască ţestoasă. La vreo 12 ani m-a considerat suficient de mare să mă ducă pe câmpul plin de stupi de albine. Erau ai lui şi ai bunicului, apicultor. “Tată, albinele sunt nişte vietăţi tare inteligente. O să te învăţ apicultura, e o meserie nobilă. Nu mulţi au şansa asta.”

El mi-a cumpărat primii bocanci, la 7 ani, pe care şi acum îi ţin minte. Doi ani m-au tinut, nu-mi mai încăpeau picioarele în ei, dar ştiam că riscam să mă trezesc de la mama cu nişte “pantofi de fetiţă”  pe care-i detestam. “Nu vezi că a ieşit o băieţoasă? Nu o mai încuraja şi tu!”, spunea ea. Când m-a dus la box, eram în al 9-lea cer spre disperarea mamei care a pus stop. Plângând l-am rugat să mă ducă iar. Tăcea. Parcă s-ar fi văzut pe el, copil fiind, uitându-se la mine. “Du-te şi vorbeşte cu maică-ta. Poate te-o lăsa…”  

Când a venit clasa a 8-a, tata avea planul făcut “O dăm la liceul militar. Apoi Academia de Poliţie şi de acolo, îşi alege ea, că n-o rămâne proastă.”

Tata a învăţat să fie tată. El e tata care, când mă vedea că învăţ, spunea “Te tâmpeşti, dracu’, de la atâta învăţat! Cartea multă nu-i bună. Dacă n-ai un gram de noroc, degeaba.” Cand i-am spus că am intrat în primii 70 la facultate şi sunt la buget, tot tata a zis “Mda, şi? Vânzătoare cu diplomă. Toţi proştii au facultăţi. Milionarii nici d-alea.” Îi ştiam felul, era modul lui de a ma obişnui cu viaţa reală, dar şi de a mă ambiţiona.

Cu tata rar se discută, şi chiar şi aşa, el le ştie pe-ale lui. Dar niciodată nu s-a băgat în viaţa mea. Tata mă simţea când eram tristă şi rar spunea “Nu prea eşti bine” sau “Mi se pare că eşti cam pe gânduri.” Nu mă întreba din ce cauză. Însă mai arunca câte o ironie de mă pufnea pe loc râsul “S-au înecat toţi broscoii din lac, dragă?” sau “Hai, puţin mai ai până eşti bleagă rău. Că bleagă eşti!”

Parcă şi acum îl văd umblând prin casă, negăsindu-şi locul, doar ca să mai treacă pe la mine prin cameră, să mai vorbească cu mine în stilul lui: “Ai uitat să pui sare la farfuriile alea? Aruncă-le la coş dacă tot nu le speli!” Sau după 30 de minute de aranjat si fardat – “Hai că s-a plictisit dracu’ şi oglinda aia de tine! De 7 ore toot stai să te filfizoneşti! Ce-oi avea în capul ăla în afară de tărâţe?!”😀

Odata eram în bucătarie şi găteam. Vreo 23 de ani aveam. Iar tata mă privea. “Ce-i, măi tata?”, îl întreb. “Mă uit şi eu că Georgele al meu nu mai e. Parcă ieri erai înaltă, atletică, tot timpul alergai. Mă uit că ai făcut şolduri, forme de femeie. Gata, de acum eşti femeie! Deşi tot Georgel al meu vei rămâne…”, cu un glas resemnat.

Tata nu emitea păreri că “da/ nu” în privinţa unui prinţ. El are o vorba “Dacă tu eşti fericită, ia-l. De nu, şi mai simplu.” Dar le spunea mereu când mă vedea în cumpănă. Fără discuţii multe, fără confesiuni cerute, tata mă simţea. Şi odată mi-a zis aşa “Tată, tu eşti din alt aluat decât noi. Tu ştii ce vrei şi nu accepţi altceva. Ţie ţi-ar fi prea greu să te adaptezi aici. Nu suporţi prostia şi mitocănia neam, iar ţara e plină. Tu ai pielea a dracu’ şi nu vrei să faci compromisuri, iar aici, tată…  Tu vrei independenţă, eu te văd, tu nu poţi să fii supusă bărbatului. Ţi-o zice ăla ceva să nu-ţi convină, mături cu el pe jos. Ce dracu’! Faci militărie cu mie, şi-s doar tac-tu. Poate nu eşti făcută de măritiş. Poate tu ai alt drum, măi tată.”

Multor vorbe de-ale lui nu le-am dat atenţie. “Vorbeşte şi tata…”  Nu m-am gândit niciodată la el ca la “tatăl meu”, ci  “doar tata”.  Nu e rost de vină. Dorul de dragul lui îl simt. Mi-e dor de tata. Mă bucur ca e al meu! I-am spus în ultimul an “Te iubesc, tată, nu uita!” cum n-am făcut-o niciodată. E tatăl meu, aşa cum e el, şi nu mi-aş dori altul.

Posted in Uncategorized | 5 Comments

M-am înşelat în privinţa Thailandei

După un an de trăit în Thailanda ca un călător prin viaţă şi actual profesor de engleză pot spune astfel: un oras cu floriimaginează-ţi că te muţi dintr-o capitală agitată precum Bucureştiul într-un orăşel (mai degrabă comună) nu mai mare decât Buşteniul sau Poiana Ţapului. Unde lumea nu-i grăbită, ci e calmă, binevoitoare, cu vorbe simple şi binevoitoare în desagă de împărţit şi a căror relaţie apropiată cu cerul şi natura aminteşte de bunicii noştri de la ţară.
Aici m-am mutat eu, în orăşelul numit Si Samrong din centrul Thailandei. Oraş banal în zonă de şes, neturistic, niciun picior de străin, fără măcar vreo atracţie anume a naturii dimprejur în afară de obişnuiţii cocotieri înalţi şi răzleţi, eternele plantaţii de orez şi râul mare care dă pe afară în timpul sezonului ploios în unii ani.
Şi totuşi, orăşelul ascunde comori nebănuite de la început. Cumva, orăşelul acesta mă alesese pe mine la fel cum şi eu pe el. Orbeşte, neştiind nimic unul despre altul.
photo (5)Mă vedeam după trei luni mirifice de colindat prin Thailanda că mă stabileam undeva, cel puţin pentru o perioadă.  Iar spiritul meu val-vârtej uneori, alteori liniştit, s-a grăbit să înţeleagă ce era de neînţeles. Acea stare indescriptibilă ce nu mă învăluise încă, acea atmosferă la care trebuie să te sincronizezi mai întâi ca să o înţelegi. În acest orăşel mi-a devenit adevăr că Universul meu veghează asupră-mi. Şi că, dacă crezi cu putere în ceva, se va îndeplini mai devreme sau mai târziu, dacă persişti.
Dar gata!  Încetez cu poezia Universului meu că iar spuneţi că-s nebună, iar eu că n-am pretins a fi normală vreodată.🙂
Oamenii din Si Samrong mi-au dovedit fără să ştie că m-am pripit să-i judec şi generalizez acest popor care deţine un secret al stării de bine. Sunt mai gospodari decât aş fi crezut, au un bun-simţ pe care mi-aş dori să-l împrumute şi alte popoare, au o constanţă în a face lucruri bune indiferent de situaţie ce câştigă apreciere şi, mai ales, nu ţin supărare sau regrete. Şi da, te ajută chiar de nu au un interes. Că or fi astfel datorită buddhismului, nu ştiu, dar cu siguranţă Calea de Mijloc a Buddhismului are o mare pondere. M-au ajutat în feluri în care niciodată un român n-ar fi făcut-o. Nu-mi face plăcere să scriu asta, dar e adevărat. E o diferenţă de mentalitate care pe ei îi salvează pe termen lung, iar pe noi ne îngroapă (şi capra vecinului, dar şi pe a noastră).
Thai family dinnerExistă un respect profund pentru cei în vârstă şi pentru profesiile cu diploma (doctor, avocat, profesor) şi niciodată n-am auzit pe cineva vorbind de rău pe altcineva. Fie că discuţiile acestea se ţin în privat sau nu, oamenii de aici au ochii deschişi spre partea plină a paharului, spre lucrurile bune, iar dacă ceva nefavorabil se petrece, vor spune convinşi “mai pen lai” adică n-are importanta. Femeile sunt ruşinoase şi foarte decente şi, deşi vor să fie cât mai frumoase, n-am văzut pe nimeni purtând vreun decolteu adânc, fustă foarte scurtă sau vreo ţinută vulgară. Contrar ce se crede despre thailandeze, povestea reală este alta. Am mai spus şi voi mai spune că Phuket – Koh Samui – Pattaya şi o mare parte din sud unde 90% dintre turişti poposesc, nu reprezintă Thailanda. Este ca şi cum ai spune că staţiunea Mamaia este România, cu tot cu Maramureş, Ardeal, Muntenia.
cu mamica PetMămica Pet de care vă scrisesem anterior s-a dovedit a fi mai mamă decât mă aşteptam. Fără a-i da lecţii private băiatului ei, s-a oferit să mă ajute de fiecare dată când aveam nevoie de ceva. Când am fost bolnavă 3 zile de n-am putut preda, ea mi-a adus medicamente. Acum ne înţelegem vorbind jumătate thai – jumătate engleză, iar când subiectul e mai complex, ne ajută google translate.🙂
Profesoarele de la şcoala mea… m-au facut să mă simt norocoasă! Se bucurau când mă vedeau veselă, mă întrebau dacă-s bine când mă vedeau cu ochii umflaţi de (ne)somn şi m-au trimis acasă când şi-au dat seamă că mi-era rău. Am fost răsfăţata şcolii. Am primit tort şi de ziua mea şi de Anul Nou, am jucat volei cu echipa altei şcoli doar pentru că ştiau că-mi place voleiul, am dansat cu ei la petreceri şi le-am cântat la o mătură pe post de chitară :))
Am primit învoiri pentru toate momentele când voiam să plec fie în Bangkok sau Chiang Mai, fie Vietnam sau sudul Thailandei. O singură dată directorul şcolii nu m-a învoit: era petrecerea de pensionare a unui profesor şi dorea să fiu alături de ei.
Iar copiii… m-au topit şi mă topesc de dragul lor de fiecare dată când aleargă spre mine, strigând Teacher Dia, îmbrăţisându-mă şi cerându-mi să-i iau în braţe. Vreun sentiment mai dulce ca acela n-am simţit în viaţa mea!! Şi da, recunosc că am preferaţii mei, mai ales fetiţe.🙂
mos craciunveselie
                                                         
Experienţa mea la această şcoală este una aparte pentru că nu se petrece la fel la alte şcoli cu alţi farangi (străini). Cu profesorii străini cu care am mai vorbit, fie că predau de 1 an, fie de 11 ani, îmi spuneau că sistemul şi tratamentul lor este unul mult mai exigent decât la mine. Fără învoiri, iar dacă lipsesc (viză, boală, părinţi în vizită), nu le sunt plătite zilele, au condică digitală de prezenţă dimineaţa, iar dacă întârzie, nu li se plăteşte ziua respectivă integral sau parţial, au de făcut rapoarte zilnice’ săptămânale şi o seamă de hârţogăraie. Eu, spre exemplu, nu folosesc nici măcar vreun catalog, nu am fişe sau rapoarte ale studenţilor de făcut, ci doar predau. Ajung la şcoală în jurul orei 7:30 dimineaţa şi plec după ultima oră predată, adică 14:30. Iniţial îmi spuseseră să mai stau în şcoală până la 15:30. După câteva luni însă, am început să folosesc ora aceea pentru a-mi face activităţile de rutină: mă duc la piaţă, la vreun restaurant să mănânc, la laundry şi chiar la masaj Thai uneori.🙂
Normal că există şcoli (private) cu beneficii mai mari (salariu dublu, costurile vizei acoperite), condiţii mai bune (clase dotate, aer condiţionat, computere performante etc.), însă depinde ce-ţi doreşti.
De ce spun că m-am înşelat? Pentru că am primit mai mult decât aş fi îndrăznit să-mi doresc…

photo (25) razgaiatele

photo (17) photo (35)

Posted in Profesor in Thailanda | Tagged , , , , | 9 Comments