M-am întors la ţară. La bunici.

Dacă aş fi ştiut că voi străbate atâtea mii de kilometri ca să ajung iar la ţara de la bunici, unde am copilărit, aproape de liniştea verdelui întins al câmpiei, de animalele sălbatice pe care le urmăream din curiozitate, de trunchiul sfidător de mare al copacilor care mă provocau să-i caţăr, oare aş mai fi plecat?
photo (32)Parcă ieri mă lua bunicul să vedem stupii de albine. Bunicul era apicultor şi mă învăţa să iubesc albinele, să le respect, povestindu-mi de fiecare dată o sumedie de minuni despre ele. La început, zumzetul lor mă ţinea la distanţă. Apoi îl vedeam pe bunicul, fără niciun echipament de protecţie, cum le deschidea stupul şi le lua la mângâiat, vorbind cu ele. Aşa îmi dispărea şi mie teama. Până când mă agitam prea mult, una îmi intra în păr, alta mă înţepa în ochi, eu mă panicam, tăbărau mai multe, înţepături, plâns şi aproape inevitabilul suspin “Vreaaau acasă!”.
Însă distracţia mare era la scăldat. Bunicul ne ducea uneori la râul Ialomiţa. Până ce eu mă săturam de bălăcit, bunicul umplea ochi căruţa de trifoi şi alte buruieni, strunea calul, eu mă căţăram până-n vârf şi cu-n bici precis îi dădea startul lui Mugurel, un cal negru şi înalt.
photo (34)Când se mai speria Mugurel de vreo maşină de pe şosea şi-o lua la goană, bunicul îl linistea din hăţuri şi cu o vorbă blândă ţărănească “Prrr, hoo, au intrat dracii-n tine? Acu’ ţi-i scot!” Şi-l mângâia iarăşi cu biciul. Dar ce era pericol pentru bunicul era distracţie pentru mine. Cum o lua calul razna de făcea să sară căruţa şi să-i simţim toate balamalele, fânul de sub mine se transforma într-o trambulină ce mă sălta cât colo, aproape să sar din căruţă. Ei, treaba asta mă făcea să mă zgâlţâi de hohote de râs. Bunica zicea de pe atunci că eram un copil apucat şi nu pricepea cum de nu ieşisem băiat.
De la 3 la 6 ani am crescut la bunici la ţară, la fel cum mi-am petrecut şi toate vacanţele de vară, iarnă, Paşte şi ori de câte ori părinţii voiau o pauză de la a fi părinţi. D-asta şi cred că cei mai buni părinţi sunt bunicii. “La ţară” însemnând o casă ţărănească, aproape de pădurea Snagov, într-o comună obişnuită. Casa avea o curte mare ce pare imensă când eşti copil, cu vacă, cal, porci, orătănii ce scurmau ograda şi o grădină îngrijită de bunica. Era plin de pomi fructiferi, în care mă căţăram mai mult de plăcere decât pentru fructe.
Bunicul spunea că animalele vorbesc, iar cerul şopteşte de aduce ploaie sau secetă. Bunica îmi spunea “cu răbdarea treci marea” când mi se părea că nu voi strânge niciodată milioanele interminabile de corcoduşe, cireşe, vişine, mere, prune etc. Bunicii au fost oameni bogaţi. Nu cu bani. Aveau suflet bun, de ţăran. Un suflet nealterat.
photo (36)La ei am văzut ce înseamnă să munceşti cu drag, atât cât ai nevoie chiar dacă ai mai mult pământ decât guri de hrănit, să fii voios că se face via bună sau să nu te descumpăneşti “Eh, de nu acu, la anu, şi tot e bine, că n-om crăpa noi.” De la bunici am învăţat cele mai multe lucruri bune. Sârguinţa, aprecierea muncii, să nu te dai bătut, să te bucuri că eşti în putere (sănătos), valoarea învăţăturii în viaţă, iertarea şi mila.
Ce-am făcut eu cu învăţăturile bunicilor?
Am plecat la Bucureşti…
O droaie de copii ne strângeam în răspântie la joacă. Spre sfârşitul lui august, mai dădea vreunul vestea că îi vin părinţii să-l ia înapoi la Bucureşti şi atunci ne întristam niţel. Că adică de ce nu îl lasă aici să se mai joace cu noi? Că d-aia e vacanţă de vară. D-aia suntem copii. Ce are cu el? Dar alungam repede gândul, că doar acum eram aici, în răspântie, şi mai aveam timp de joacă, nu-i aşa?
Mi-am iubit copilăria. Mi-am iubit libertatea de atunci, câmpul verde întins pe care alergam, pădurea în care mă pierdeam, mersul la gârlă ca o sărbătoare aproape păcătoasă, oboseala plăcută când mă puneam în pat, râsetele sănătoase ale ţăranilor, vorbele sincere pline de înţeles, şezătorile cu oameni buni. Aveam o fericire de copil.
Inconştient am purtat o nostalgie faţă de copilăria mea. Fără măcar să realizez la început, m-am întors tot acolo. Am ales deloc întâmplător orăşelul thailandez care s-a potrivit cel mai bine cu ceea ce dorul meu de copilărie năzuia. Si Samrong se numeşte şi n-am putut scrie niciun rând despre el până acum. Îmi părea atât de familiar şi nu ştiam de ce. Până mi-am dat seama ce înseamnă pentru mine.

photo (31)

Pozele sunt toate din Si Samrong – centrul Thailandei  şi sunt făcute cu telefonul.

Advertisements
Posted in Locuri, Profesor in Thailanda | Tagged , , , | 2 Comments

Vii morţi de frică

…..
Ne e frică de cine suntem.
Ne e groază să fim judecaţi şi ne grăbim să-i criticăm pe alţii. Ne e frică să fim contrazişi, puşi la zid şi bătuţi cu propriile arme. Şi zbierăm mai tare, să-i acoperim. Mai bine să nu vedem. Să nu auzim, să nu mai simţim…
Ne e teamă să renunţăm. Şi atunci stăm.
Ne temem de ce am putea deveni. Mai buni sau mai răi.
Frică să fim noi înşine de teama de a nu fi acceptaţi de ceilalţi.Să spunem ce simţim şi trăim. Să nu fim ghiciţi că suntem vulnerabili. Cu toţii.
Gândul de frică fie paralizează, fie naşte monştri.
Părem născuţi din frică, nu din dragoste. Hrăniţi cu temeri, lipsuri, nerealizate dorinţe, eşuate visuri şi infinite dezamăgiri, nu cu speranţă şi iubire. Ne e frică de întuneric, trăind în el. Ne e teamă să descoperim lumina. Poate ne trezim…
Ne e frică să iubim. Dacă suferim…
Ne abţinem să dăruim. Poate sărăcim…
Ochii ne sunt jumătate închişi. Să nu vedem urâtul. Şi pierdem şi frumosul.
Ne gândim la noi, spunem. Dar ne gândim cu frică la alţii. Şi “alţii” ne acaparează gândurile.
Suntem înspăimântaţi să credem în vise. Poate se transformă în realitate. N-am şti ce să mai facem apoi.
Ne e frică de moarte. Iar de atâtea frici, trăim ca şi morţi.
……

……

Eu cred că suntem un popor vegetal,
De unde altfel liniştea
În care aşteptăm desfrunzirea?
De unde curajul
De-a ne da drumul pe toboganul somnului
Până aproape de moarte,
Cu siguranţa Că vom mai fi în stare să ne naştem Din nou?
Eu cred că suntem un popor vegetal-
Cine-a văzut vreodată
Un copac revoltându-se?
“Eu cred” – Ana Blandiana 
 
Posted in Foi de ceapă, Oameni | Tagged , , , , | 1 Comment

Să fii OM e lucru Mare

Redescopăr înţelesurile cuvântului “om” fiind departe de oameni cu gândul, aproape de unii cu sufletul şi fizic printre ei în fiecare zi, observându-le comportamentul şi simţindu-le dorinţele. O vorbă din bătrâni mi-a venit în minte într-o noapte liniştită golită de griji, “Am uitat să mai fim oameni!” şi m-a făcut să zăbovesc asupră-i. Poor old man
Plecată spre o altă “acasă”, ruptă treptat de cine şi ce a fost odată, am întâlnit mai mulţi oameni decât ne-oameni. Dincolo de diferenţa de cultură dintre lumi, m-am întrebat dacă am fost şi eu ne-om în trecut de atrăgeam ne-oameni, dacă oare pământul călcat de paşi ne împietreşte sau ne înmoaie. Uitasem poate eu cum trebuie să fie omul printre atâtea feluri de făpturi civilizate şi permanent conectate la tot felul de aparate tehnologizate?
Răspunsurile nu le-am căutat, ci felul în care îl vad acum pe om în înţelesul lui ancestral, nu cel global(izat). Dacă prezentul omului îi determină atât trecutul, cât şi viitorul, oare trecutul e cel care îi dictează viitorul, aşadar, nu putem decât să ne acceptăm resemnaţi soarta? Ce însemna odată expresia Să fii om!”? Ce mai înseamnă în zilele noastre? Ne-am pierdut cumva pe drumul istoric al facerii noastre sensul propriului înţeles? Spunem doar eufemistic că evoluăm pentru a evita un tipar uman în care nu ne mai regăsim? Ne-am plictisit de cât de simpli şi frumoşi eram odată şi predăm controlul unui moft care se joacă cu menirea noastră, transformându-ne libertatea primară într-un sistem global acaparator şi dependent ce ne depersonifică şi dictează necesităţile?    
Văd unde mă uit atâtea numere magice ca reţete sigure (5 paşi să devii bogat, 7 paşi să ai succes şi 0 reguli să-l/o cucereşti ş.a.) de a obţine ceva, aspiraţii mai mult sau mai puţin induse de societate. Ce ne-am face dacă banii ar dispărea ca noţiune, dacă n-ar mai exista troc sau modalitate de plată, iar expresii precum “Să fac bani” sau “Să strâng avere” ar dispărea din lume? Să fie totul la dispoziţia oricui şi să trăim  după ”unitatea de om”.
Sistemele acestea care se fac utile atâta timp cât faci parte din sistem par a ne fi supt toată atenţia, timpul, energia şi parcă nimeni nu mai vorbeşte despre simplitatea existenţei pe Pământ a omului printre oameni. Ne gândim mai mult la decoraţiunile casei decât la cum să-i construim temelia. Într-o lume mereu pe fugă pentru a avea şi a deveni, devin zgârciţi cu cine suntem.
Şi chemând semnificaţia înţelesului omului prin purtarea sa, mi-au venit în minte vorbe simple spuse demult de bunicii mei, dar purtătoare de înţelesuri adânci.
1. “Fii om!”  Sufletul este definitoriu pentru om, este cel care ne doare, plânge şi unde încolţeşte fericirea. Tot acolo şi moare. Sufletul înfloreşte când omul manifestă dărnicie, când e generos şi uită de “Eul” egoist. Cei învăţaţi spun să ajuţi alt suflet, fără să ţi se ceară ajutorul şi fără să aştepţi ceva înapoi. Compasiunea este cea care înnobilează, cea care ridică vălul ignoranţei de pe ochi şi ne face să simţim, nu doar să privim.
Nu o face cu gândul de a-ţi spăla păcatele, ci pentru că şi celălalt este tot un suflet, ca tine. Oricâte acumulăm în afară şi în suflet, ele toate se duc odată cu noi.
2. “Ce OM a fost!”   Ce sentiment de admiraţie simţim când spunem cuvintele astea frumoase despre cineva înzestrat de Univers care a făcut un lucru deosebit şi n-a uitat ca inima să-i fie mare.  Bunica spunea “Fă-ţi un rost! Ai venit pe lume ca să fii un om, să fii cineva. Chiar si nimeni este <<nimeni>>, dar nu om.”  Bunica voia să nu irosesc resursele pe care natura divină mi le-a dat.
Nu face venirea ta pe lume inutilă. Caută-ţi menirea, chemarea, calea sau cum vrei să-i spui. Dacă nu o vei găsi, atunci fă ceva pentru oamenii din jur şi omul din tine va creşte mare.
3. “Eşti om, nu animal”
Aşa spunea bunicul supărat când fratele lui se îmbăta şi “o lua pe câmpii”. Iar bunica nu închidea ochii la  “O viperă drăcoaica aia! Îl bagă pe bărba-su în mormânt numai să-i mănânce averea!” Tata nu ierta nici “Un papagal! Ăla-i om să zică azi un lucru şi mâine altul?” sau “Orătăniile din curte de la bunică-ta parcă-s zăpăcitele astea de acum. Mai au puţin şi-şi pun chiloţii în cap, doar- doar să le altoiască masculii.”
Numele de animale au fost cele mai urâte şi înjositoare ofense pe care le auzeam la bunicii mei. Să nu mai fii om, ci animal, era grav, o jignire adusă parcă umanităţii. Te-ai născut om nu ca să te ridiculizezi singur, nici să-ţi pierzi identitatea umană în copierea unor personaje.
Fii demn de omenia ta.
4. “De om?!”
Da, de mâinile şi mintea umană a fost construit şi Taj Mahal, şi Macchu Picchu, şi Piramidele şi alte minuni. Pare incredibil de crezut chiar de propria noastră minte de ce  suntem în stare. Până şi de puterea şi capacităţile noastre supraomeneşti ne e teamă uneori, ne minunăm să fie rasa noastră umană capabilă de lucruri divine. Le apreciem păstrând semnul îndoielii “Nuuu,  extratereştii cred eu. Nu pot oamenii construi aşa ceva”.
Rămânem sceptici când cineva are puteri paranormale sau când îşi depăşeşte cu mult limitele acceptate de societate. În loc să aplaudăm, ne simţim deranjaţi de micimea noastră. Alegem mai degrabă scepticismul decât acceptarea ordinarului nostru.
Nici noi nu suntem conştienţi de ce suntem în stare.
5. “Esti (doar) om”
Da, eşti Creator, dar nu uita că numai mulţumită Universului eşti aşa. Esti doar om, nu Dumnezeu. Niciodată nu te crede mai presus decât condiţia ta umană supusă vulnerabilităţilor. Indiferent ce calităţi ai avea, ce ai face şi cât de spectaculos te-a făcut Natura, tot om rămâi. Nu face greşeala să te iei în serios şi să-ţi acorzi importanţă mai mare decât (nu) ai.
Eşti muritor, deşi creator. Eşti imperfect, deşi constant evoluezi. Începi să îmbătrâneşti de când te naşti. Universul care te-a creat te-a făcut pe Tine posibil. La fel cum tu îţi creezi imposibilul din Universul tău, uitând că tu eşti, de fapt, Minunea. Aminteşte-ţi însă, că orice minune trece, iar alta vine.
6. “Da, e un OM!”
Imaginează-te singur pierdut în deşert de o lună, nici nu mai ştii cum te-ai rătăcit, ai terminat rezerva de apă şi mâncare şi te afli de 3 zile la limita supravieţuirii. Implori cerul pentru salvare sau pentru curmarea suferinţei. Ceri indurare. Speranţa s-a transformat in iluzie. Visele în halucinaţii şi simţi cum încet, dar sigur, o iei razna.
Când deodată, dintr-o furtună de nisip zăreşti o formă familiară. Nu vezi bine, te opreşti, măreşti ochii şi… da, e un om! Om! Doamne, sunt salvat!
Oamenii aduc salvarea şi tot ei cauzează sfârşitul. Oamenii încep războaie şi provoacă victime, la fel cum tot ei au puterea să aducă pacea. Oamenii au putere, iar de multe ori nu ştiu ce să facă cu ea.
7. “E normal… eşti om”
Aşa-mi spunea mama când mă durea sufletul de amar, regret sau dor. O întrebam de ce sufăr atâta dintr-un motiv sau altul. “E firesc să speri, să încerci şi să mai greşeşti. Orice om greşeşte, mamă, dar important e să învăţăm din ele.”, spunea ea.
E de dorit să iubeşti şi nedorit să suferi, ne căutăm fericirea şi liniştea sufletească după momentele de disperare, cerem să fim înţeleşi şi să avem parte de bucurii, nesfârşite dacă s-ar putea.
E normal să vrei, să ai, să pierzi, să plângi, să crezi şi să te îndoieşti de oameni şi propria persoană. Să te uiţi în oglinda sufletului şi critic, şi admirativ, să oboseşti a ţine pasul cu standardele societăţii moderne, cum şi să te opreşti din vârtejul “trebuie să fac” şi să-ţi iei timpul tău să faci nimic.
Nu, chiar nu trebuie să ajungi nicăieri ca să te considere alţii “om”. A fi om nu e o ştampilă sau recunoaştere. Ascultă-ţi inima ta şi instinctul mai mult decât pe ceilalţi. Doar inima ta ştie ce-ţi trebuie, uneori nici mintea. Nu aştepta confirmarea lucrului bine făcut mai mult decât îţi spune ţie conştiinţa.
Şi oamenii greşesc şi tot ei au puterea de a îndrepta lucrurile.
8. “O iubire de om”
 Dacă sufletul îţi înfloreşte atunci când eşti darnic, tot sufletul îţi devine cea mai frumoasă gradină plină de mirosul culorilor. Iubirea te îmbată, reînvie şi mai ales îţi dă o forţă incredibilă, supraomenească. Din iubire s-au străbătut munţi prăpăstioşi, realizat minuni, sacrificat propriile vieţi şi vindecat boli. Iubirea are puterea să divinizeze omul. De câte ori nu ni s-a părut că persoana iubită e mai mult decât un om, ci un zeu sau zeiţă, o făptură uimitoare ce ne umple viaţa de lumină?
Iubirea e cea care vindecă, te resuscitează, îţi aminteşte cât de frumoasă e viaţa, te face să uiţi de tine şi să dai tot ce ai mai bun. Iubirea adevărată nu-ţi cere nimic, o simţi cum se revarsă afară din preaplin, te face uneori să speri la nemurire şi-ţi va da totul, de nu-i ceri nimic.
9.Cu măsură de om”
O pâine mare, rotundă, cu o coajă arămie scotea bunica din cuptor şi o aseza la odihnă pe masa de lemn până când ne anunţa ora prânzului. Roşii cărnoase din grădină, ardei graşi, castraveţi, ceapă verde şi pătrunjel umpleau castronul din centrul mesei din care fiecare ne luam porţia. Castronul nu era mare, dar mie, surorii mele şi bunicului ni se părea potrivit. Pe vreme ce se golea, bunica tot tăia legume până ne săturam. Bunicul felia bucăţi mici de brânză şi le împărţea la fiecare. Nu ca să păstreze, că vaca din iesle avea ugerul mereu abundent, ci ca să nu facem risipă. Era păcat să arunci mâncarea. Nu exista aşa ceva. A-ţi bate joc de mâncare însemna o jignire profundă adusă ogorului, implicit lui Dumnezeu.
La bunici am învăţat noţiunea de măsură. Să ai de toate, să fii gospodar, să priveşti bucuros curtea plină de păsări şi animale, să fii recunoscător Cerului că porumbarul e plin, via geme de struguri, iar ramurile copacilor se îndoaie de fructe coapte. Dădeau mereu la cei amărâţi, nu le duceau la piaţă. Spuneau că au mai mult decât suficient pentru toată familia, iar duminica este dedicată odihnirii trupului.
Risipa de alimente cea mai mare are loc în ţările evoluate, acolo unde şi investiţiile în luxury goods sunt cele mai generoase.KABUL - DAILY LIFE
Mi-ar plăcea să văd cum noţiunea de risipă ia locul festinurilor opulente, etichetele să redevină ţoale, aroganţele numite prost-gust. Mulţi încă se mai ghidează după eşaloanele create de consumerism şi pun preţ pe ce bunuri achiziţionezi şi ce porţi. Bineînţeles, fiind liberi sau aşa crezând că suntem, cel puţin, ne trasăm propriile direcţii, criterii şi etaloane. Ştiu însă că nu e nici pe departe imposibil să revenim la vechile sensuri adânci şi simple, că sunt oameni la fel ca mine care visează la o astfel de lume cu oameni.
Sursă nepreţuită:  familia.
Posted in Foi de ceapă, Oameni | Tagged , , , , | 2 Comments

Uita Vietnamul, apoi redescopera-l

Mi-era interzis sa ratez spectaculosul Ha Long Bay, protejat de UNESCO si format din vreo 1.600 de insule mici si medii, ce rasareau din apa ca niste stanci imense impadurite de nu stiam la care dintre ele sa ma uit mai intai. Camera foto nu poate surprinde muzica perfecta pe care natura o compune, nu cu scopul de a-l face pe privitor sa se simta insignifiant, ci sa se inspire din spectaculosul joc al apei, al stancilor si al cerului. Cand am vazut ca pe acest taram fantastic plutesc sate mici marinaresti (floating villages) ce-si duc existenta independent aproape de ce are loc in lumea larga… m-am simtit umila, cersind iertare Universului pentru momentele cand am uitat sa multumesc pentru ceea ce mi s-a dat sa traiesc si sa simt.
Restul aici: http://razvanpascu.ro/2013/08/14/uita-vietnamul-apoi-redescopera-l-guest-post/
Posted in Locuri | Leave a comment

Oamenii Vietnamului

N-aş vrea vreodată să uit oamenii Vietnamului şi mai ales felul cum m-au făcut să mă simt aceşti oameni. “Te iubesc pentru felul cum mă faci să mă simt” spunea cineva. Dacă Vietnamul ar fi personificarea unui iubit, pe El l-aş vrea.

Meant to be there.

Mai proastă organizare cum mi-am făcut pentru Vietnam, mai rar. După ce amicul meu vietnamez din România mă atenţionase să-mi fac viza din timp, iar eu îl linişteam “neaahh, viza se ia <<on arrival>>”, descopăr întâmplător… că de fapt “on arrival-ul” vizei vietnameze e altă mâncare de peşte decât cea thailandeză. Trebuia să obţin “letter of approval” de la Ambasada Vietnamului cu vreo 2-3 zile înainte cel puţin. Şi eu mai aveam fix o zi jumătate! După ce m-am panicat, m-am încăpăţânat “Nu ştiu cum mama mă-sii, dar eu sâmbătă dimineaţa sunt în Hanoi!”  Şi aşa am găsit o agenţie pe internet care eliberează scrisoarea la urgenţă, contra unei taxe de 20 dolari. 😀

Sâmbătă dimineaţă aterizam în Hanoi.

Meant to feel.

Orice loc aş fi vizitat în Vietnam, ar fi plăcut ochilor mei. Nu pentru că ochiul meu nu e critic, la câte a tot văzut, ci pentru că erau intr-adevăr frumoase. Dar fără oamenii lui, ar fi rămas “nişte alte locuri frumoase”.  Nu mi-ar fi atins sufletul. Cred cu tărie că trăirile fiecăruia sunt unice şi într-un fel chemate.

Am întalnit mulţi oameni în cele 8 zile, dar voi povesti ceea ce mi-a rămas viu în minte.

Într-una dintre galeriile de artă, am cunoscut o pictoriţă vietnameză care lucra acolo. E galeria unde am găsit şi tabloul superb pe mov. Ne-am împrietenit fără să ne dăm seama cum. M-a întrebat ce aş vrea să văd în Hanoi şi i-am spus. Normal, ca la orice ritual de împrietenire vietnamez, am început cu supa Pho Bo, despre care cred că-l destinde şi pe cel mai stresa(n)t om 😀 Apoi am rătăcit prin Hanoi până la miezul nopţii. Ne-am împărtăşit visele, stările şi speranţele de iubire fără să simţim că venim din ţări diferite. 15065_10200339434188104_781531897_n

Grupul vesel primitor

În ziua următoare ne întâlneam iar, de data asta venea şi grupul ei de prieteni, 2 muzicieni, sora ei – o visătoare foarte patrioată şi încă un băiat foarte de treabă. Ştiau atât de multe despre România (perioada comunistă, Ceauşescu, că româna e o limbă latină, Claudia e nume latin) încât m-am simţit onorată.

Evident, în scurt timp, începeam masa care parcă nu se mai termina… mă înfruptam încet, savurând fiecare bucăţică, fiecare miros şi gust nou, cu o plăcere tantrică aproape. După aperitive (murături, alune şi bere), am încălecat pe scutere şi ne-am oprit într-un loc simplu care promitea multe. O doamnă harnică ne-a întins nişte rogojini pe trotuar, o masă lungă şi pitică, iar noi supuşi  ne-am aşezat. Farfuriile soseau, cu peşte, fructe de mare, legume, plante, noodles, iar în mijloc domnea regeşte “hot pot-ul”. Offf….greu de povestit , că-mi lasă gura apă.

IMG_7469

Baieţii au cântat la chitară şi la flaut. Simţeam când un cantec era despre iubire neâmpărtăşită, inimă frântă sau dor. Mi-au cerut să le cânt şi eu ceva. Pffff! Eu cântat…zisesem never ever! Uite că… mă apuc direct în româneşte. Aşa că le-am cântat ce-mi aminteam: “Ciobănaş cu 300 de oi”, “Trandafir de la Moldova” şi “Ionel, Ionelule”. 😀 X-) M-am minunat cum am ajuns să cânt muzică populară românească în celălalt capăt al lumii, unde mă simţeam finally “acasă”…

Frumuseţea simplităţii

photo (21)Un gest simplu m-a impresionat! Ploua cu găleata la plecare, ei toţi cu scutere.  Un băiat a chemat un taxi pentru mine, dar s-a urcat si el.  “It’s late. I just want you to be safe.” Când taxiul a ajuns la hotel, mi-a luat amândouă mainile şi mi le-a sărutat, zicând “Thank you for coming with us!” Am dat să-i spun că eu sunt norocoasa că i-am întâlnit şi m-au luat cu ei, dar mi-a facut semn din ochi să tac. Şi am tăcut, mulţumindu-i din ochi.

Da, Vietnamul m-a răsfăţat într-un mod simplu şi autentic. Cum îmi doream s-o facă un bărbat. Într-un mod uitat în industria turismului. Vietnamizii vor să cunoască omul dacă-l plac, nu că e străin sau “farang”. Au un simţ aparte, vă spun, mă simţeau când mi-era sete, dacă voiam un loc mai bun sau voiam sa fac poză unei farfurii cu mâncare. Nu se uită nici superior, nici inferior la tine. Nu suntem.

Grija purtată din ţară

75516_10200339423867846_1750297811_nPrietenii amicului meu vietnamez mi-au povestit despre viaţa lor, regimul comunist de care sunt nemulţumiţi, de China care încă “le suflă în ceafă” şi le doreşte insulele şi alte teritorii. I-am întrebat dacă sunt buddhisti  şi de ce nu au aşa multe temple. Vreo 3 vietnamezi mi-au spus că ei cred în natură şi Univers, nu într-o credinţă anume şi că prea multe temple este o irosire de bani. “Decât să construim şi poleim temple cu aur mai bine investim în educaţia copiilor. Credinţa e-n tine, nu în templu. Nu-mi spune că trăieşti în Thailanda cea încântătoare ochilor cu mii de temple şi nu ştii de căluguri buddişti care au Mercedes-uri şi colecţionează opere de artă scumpe!” Am zâmbit doar, nu puteam vorbi în numele altei ţări. Văzusem în avion pe curse interne călugări la clasa business, dar nu ştiu dacş locurile sunt plătite de  ei sau gratuite. Şi oricum, nu e universal valabil. Sunt preoţi cu har şi preoţi by mistake, cum sunt şi călugari buddhisti.    

Într-una din zile, m-am împrietenit cu Mi, o vietnameză frumoasă, de 30 de ani, mama unui băieţel. Mi-a povestit despre iubirea ei pentru un francez care plecase în ţara lui, nu era tatăl copilului, ea fiind divorţată.  Avea 2 joburi şi câştiga 350$ pe lună. Mi-a spus despre băiatul ei care l-a plăcut pe francez şi m-a întrebat “Crezi că… el se mai întoarce la mine? Au trecut 6 luni…” offf… cred că, dacă aş fi fost bărbat, aş fi avut eu grijă de ea, am simţit nevoia să o protej cumva, dar nu ştiam cum.

Oamenii din Halong Bay….

Pe vas au fost călători care s-au potrivit exact vibe-ului meu, fie că erau în familie sau cupluri. Echipajul savuros, bineînţeles 😀  Serile rămâneam ultima pe deck, ascultând marea şi privind stelele. Aş fi rămas acolo zile-n şir. Începusem să mă gândesc cum să fac să mă mut în Hanoi. IMG_7694

Acolo l-am cunoscut şi pe Brad Pitt, pe numele lui Tan, care-i directorul departamentului internaţional la Universitatea din Hanoi. Un vietnamez înalt, foarte deştept, şarmant şi cu o privire ce-ţi savura corpul numai atât cât să nu-l vezi, doar să-l simţi…  M-a botezat “Jennifer”. Iar acum în emailuri ne scriem la fel – “Hi, Jenni!” “ Hey, Brad Pitt”  😀

Din sămânţă ce răsare…

Drumul de întoarcere către Hanoi. 4 ore.  S-a întâmplat să am loc lângă un tip simpatic de 27 de ani, din Australia, ai cărui părinţii sunt vietnamezi.  Darren venea pentru prima oară în Vietnam. Ce frumos! Avea avea o familiaritate in discuţie cum am întâlnit des la australieni, dar şi o doză evidentă de vietnamez. Just nice! Am vorbit tot drumul fără să ne dăm seama că cele 4 ore au trecut aşa repede… Acum încearcă să mă înveţe vietnameza de la distanţă 😀

Când ghidul m-a întrebat “Claudia, are you still staying at Hilton Hotel?”, iar eu “Yes, still there.” Darren zice… “I’m proud that your friend is Vietnamese!”.  Îi povestisem deja cum amicul meu vietnamez ce trăieşte în România îmi făcuse surpriza asta de mă lăsase fără cuvinte. Greu de explicat unor persoane care cred că cineva are grijă sau este generos doar dacă eşti iubita cuiva sau sunt alte interese la mijloc. Greu de crezut mărturisesc că mi-a fost şi mie…

Aş vrea să văd un gest asemănător din partea unui român pentru un străin care se bucură sincer că îi vizitează ţara.

 Informatie utila: Viza pentru Vietnam nu m-a costat nimic. Pe motiv că sunt din România. În mod normal, străinii (exceptând câteva ţări asiatice vecine) plătesc 45$.

photo (22)

Posted in Locuri | 4 Comments

Parcă a fost ieri…

Unde mă duc? Ce fac cu viaţa mea? se întreba maimuţica. Aşa şi eu…

1 unde ma duc ce fac cu viata mea asa am inceput si eu

Ş-am luat-o direct prin jungla deasă

2 sam luato direct prin jungla

Un copac înaaalt mi-a ieşit în cale… hmm, îl ocolesc sau caţăr?

3 cand am ajuns la un copac inaaaaaalt

La caţărare m-am întâlnit cu maimuţa. I-am dat “Ziua Bună!”, iar ea mi-a râs, zicând “Tot tu eşti, doar că te priveşti din afară.” 😮

4 si la catarare m am intalnit cu maimuta eram tot eu doar privindu ma din afaraDe la plecare un înger păzitor (mai nonconformist) mi-a fost alături.

5 cu un inger pazitor mai nonconformist

Care m-a învăţat să mă opresc… să miros, gust, simt şi ascult viaţa şi natura

6 m am oprit miros si viata

Şi să-mi păstrez în suflet oamenii iubiţi pe care i-am lăsat în urmă. IMG_6457

Dar să nu-mi uit drumul, ci să-l urc şi să ajung sus.

7 dar nam uitat drumul si am ajuns sus

Absolut! De la înălţime am sărit iar!

8 absolut ca am sarit in apa

Golul în stomac a fost şi e înainte de fiecare nouă încercare…

De vâslit, am continuat să vâslesc.rsz_114_si_am_continuat_sa_vaslesc

Când nu a mai fost lin, am urcat din nou…12 apoi iar m am catarat pana sus

Şi după orice munte, urmează şi o vale. Sau o plajă… 15 pana la plaja tacuta unde acultam tacuta linistea

unde am tăcut şi privit 16 doar am privit

şi ascultat liniştea melodioasă…

17 si privit

când am deschis ochii, se făcuse noaptea, draga de ea 🙂

18 lungita pana a venit noaptea

21 apoi iar la drum oricat de greu

alteori drumul se presară cu flori si un nisip fin de tot…. 22 caci uneori drumul mai e presarat cu flori si un nisip fin de tot

Uită-te în ochii mei! Mai are rost să mă întrebi dacă mi-a plăcut? 😉23 Uita te in ochii mei Mai are rost sa ma intrebi daca mi a placut

to be continued in rand la scoala

Posted in Uncategorized | 2 Comments

Beverly Thai Hills

Abia ce-am pus piciorul în orășelul Si Samrong, dându-mă jos dintr-un Mercedez  alb clasa E (raritate maximă prin locurile astea) condus de englezoiul ce reprezenta “Agenția”, că a urmat introducerea plănuită cu mult dinainte de a lua eu drumul Sukhothaiului …
“This is Claudia. The nice teacher that I promised I would bring you. She’s from America.”
Iar profesoarele privindu-mă încântate de “surpriză”:   “Ohhhh! Nice meet you, Cladia…”
La nici 4 minute eram luată pe sus, cu tot cu bagaje de o mămică și dusă la locul de cazare. Mi-a scris zâmbind pe google translate-ul telefonului. “I take care of you. You, me, friends. Ok?” Auzisem de atâtea ori în Thailanda “I take care of you!” atât de la localnici, cât și străini, fiecare vrând ceva în schimb încât…. Dar mămica era o mămică drăguță și zâmbitoare. 🙂 Cum aș fi putut spune “nu”?
Timp de 2 săptămâni abia dacă am respirat. Nu pentru că aș fi avut endless ore la școala, ci pentru că 80% din timpul meu liber era încântător și surprinzător de frumos planificat de mămică, ce avea un băiat frumos și deștept (evident) la școală, căsătorită cu un politician ce stă-n Bangkok, auto-intitulată “me rich”.
417962_4088801157013_801513928_nCă m-am simțit răsfățată e insuficient spus, pentru că mămica voia să mă țină ocupată ca să nu mă simt singură, să nu duc dorul “Americii”, să-i google translate ceea ce doream, ea să le rezolve pe toate ca eu să fiu happy all the time. Dacă ecuația era așa simplă, pe cuvânt de n-o îmbuteliam și ofeream gratis lumii întreagi.    Mămica îmbina iscusit plăcutul cu utilul      „Dia, what‘s this?”, “Dia, my boy… what’s this?”, îndreptându-și deseori degetul spre diferite obiecte. Pe unde mă ducea mămica, mă prezenta “She my friend!”, iar cealaltă persoană Thai “Ohh, farang!” Mămica zâmbea mândră.
Dar SURPRIZĂ cea mare a venit într-o seară când într-un restaurant m-a pus la aceeași masă cu cea de-a doua farangă nou-venită în oraș. Tot English Teacher. Ghici from where? “Tot” din America. This time for real!
STOP! Pauză publicitară să râd puțin în hohote!!  =))) 😀 😀  =)))
Patru thai people vorbeau engleza binișor. Boooon! Până să ajungem la detalii nedorite despre America, că deh deh!, i-am scris rapid pe telefonul meu ce și cum faza cu agenția și nationalitatea mea. Tipa a reacționat peste așteptări de ok, conversația a curs firesc, au urmat cocktailuri, râsete, noi două ne-am strâmbat și prostit, un profesor thai de la o a 3-a școală ne făcea poze, tinându-ne isonul. Pe scurt, ne-am simțit bine.
A doua zi americanca era sunată dis-de-dimineață de agenția ei, informată asupra gravei purtări (?!) din seara precedentă: carevasăzică se îmbătase cu cealaltă farangă (eu) și fuseserăm indecente. 😀 I s-a interzis să mă mai vadă, pe motiv că, fiind profesoare în școli diferite, suntem în competiție și nu trebuie să facem schimb de informații. Huh?!
M-am prăpădit de râs! =)) 😀 =))
Americanca nu prea, din păcate. Am aflat de la tom boy-ul pe care o meditez la engleză că fix proful thai care era așa fun și făcea poze le-a postat pe FB, urmând muuulte comentarii urâte. Tom boy-ul, care e opus lady boy-ului cu câteva diferențe, mi-a spus atunci “You see why I want to learn English and go Australia. Thai people smile, most are kind, but not all. Some smile to you, but they are envious and gossip you.” I-am spus că nu ține de țară, că peste tot va întâlni și oameni buni, și mai puțin. Mi-a negat dând din cap, că ea s-a săturat de Thailanda i că va pleca.
A doua zi, mămica mă invita la cină. În mijlocul mesei, sora ei îmi spune “I want teach cousin.” Well…așteptam și momentul ăsta. În traducere completă fiind “Nu-l meditezi pe băiatul nostru? Că doar we (take) care (of) you!“ Am confirmat dând din cap, uitându-mă lung, pe rând, la toate. Le-am cerut puțin peste cât se oferiseră ele să-mi dea, la fel cât cerea un profesor thailandez pentru predare engleză din zona aceasta. Mi-au cerut să mă mai gândesc, le-am promis că o voi face. Mai scădeam din ofertă, dar eram interesată de negocierea în sine, pentru că îi apreciam inventivitatea și tertipurile mămicii cu scopul absolut de apreciat: copilul ei să învețe engleză.
A doua zi mămica îmi cerea s-o chem pe americancă să cinăm la ea. Americanca nu putea. Dar mămica se asigurase să-i afle telefonul, să-i ofere o altă cazare, chiar peste drum de ea. Dar fata era mulțumită de cazarea ei. Mămica nu. Mămica s-a oferit să o ducă și pe ea la parcul istoric. Fata fusese dusă deja de altă mămică thai, cu doi copii. 😀 Și tot așa…
Când m-am reîntâlnit cu americanca, mi-a spus cât de overwhelming sunt toate atențiile mămicii ei și că îi lipsește timpul cu ea, iar mămica îi spune mereu “I care (for) you”, și că uneori n-are chef.  I-am spus ce urma curând. N-a fost surprinsă.
Mama mea n-ar fi făcut atâtea tumbe peste cap să-mi aducă vreun meditator, oricare. Dar mama e mama. Însă îl consider norocos pe băiețelul acela și pe oricare copil cu o asemenea mamă, care se străduiește să-i pună cât mai multe în desaga cu care va porni spre “viitor”.
photo (18)
Posted in Profesor in Thailanda | Leave a comment