“Teacher Dia, Why Do You Leave Us?”

Mi s-au scurs lacrimile pe obraji şi mi-am simţit sufletul fisurându-mi-se când copiii veneau la mine trişti, confuzi, plângând, întrebându-mă de ce plec şi rugându-mă să nu-i părăsesc. Aceiaşi copii care alergau să-mi sară în braţe, aceiaşi copii care mă strigau râzând pe oriunde mă vedeau – şcoala, piaţă sau templu, copiii cu care zâmbeam ştrengăreşte în pauze şi în dimineţile de şcoală, copiii “aceia” care în câteva luni, pe neaşteptate, au devenit copiii mei.
Copiii mei care străbăteau curtea şcolii doar să-mi spună “Good morning, Teacher Dia”, fetiţele mele iubitoare care-mi aduceau prăjituri, bomboane, mango şi tot felul de atenţii ca să se bucure de zâmbetul surprizei de pe faţa mea. Bucuria mea era bucuria lor şi invers. Ne-am apropiat unii de alţii mai repede decât ar fi crezut profesorii thailandezi şi oricine altcineva, inclusiv eu, fără să ne dăm seama cât de adânc ne-am ataşat unii de alţii până a venit ultima săptămână şi anunţul oficial al plecării mele din şcoală.  Ramas-bun
Cumva, credeau că Teacher Dia va fi acolo cu ei în Si Samrong pentru totdeauna. N-am putut să le explic de ce drumul meu continuă, de ce Universul îmi îndreaptă paşii mai departe… Şi atunci, copiii mei mă opreau pe hol şi-mi spuneau trişti “Don’t go, Teacher Dia, don’t leave us!”, dându-le lacrimile, iar eu simţind că mi se rupe sufletul.
Am tras aer în piept înaintea fiecărei ultime clase dintre cele 23 şi mi-am repetat în gând “Fii tare, pentru ei!” până când o fetiţă începea să plângă – “Teacher Dia, I am not happy, I am sad!”, iar atunci simţeam un nod în gât de la care mi se poticneau lacrimile în ochi. Aşa mi-a fost ultima săptămână de şcoală, aproape zi de zi.
Da, au fost urări de bine şi de “Nu-mă-uita”, felicitări desenate cu sufletele lor frumoase, poze mii, flori, cadouri prea multe, petrecere de rămas-bun. Şi când mă gândesc că nici în cel mai frumos vis n-aş fi îndrăznzit să visez la toate acestea… Iar când toate s-au terminat şi am plecat, am păstrat amintirile şi zâmbetul cald de recunoştinţă adâncă pe care ei mi l-au aşternut pe faţă. Zâmbetul copiiilor mei când ma vedeau, hrănit din amintirea lor.

photo (23) photo (21) photo (15) photo (25)

Privesc cum s-au petrecut atâtea într-un an şcolar de simt că este cea mai bogată experienţă de până acum. M-am simţit binecuvântată şi am mulţumit mult Universului meu că mi-a dat asemenea şcoală, copii şi orăşel de care-mi voi aminti toată viaţa. Copilaşii mei m-au învăţat infinit mai multe decât aş fi reuşit eu să-i învăţ. Răbdare să ascult şi înţeleg, empatie, plăcerea ingenuă a lucrurilor simple, bucuria surprizelor mici, afecţiune, grijă şi da, iubire gratuită.
photo (28) photo (5)
Am ştiut că-mi vor lipsi de cum voi urca în autobuzul spre Bangkok, că voi deschide telefonul doar să mai privesc a mia oară pozele cu ei, cu fetiţele mele drăgălaşe, cu baieţii ştrengari, cu momentele când râdeau, când le faceam vreo surpriză şi săreau de bucurie, când vinerea le puneam desene animate în engleză, când veneau cu temele desenate cu inimioare şi “I love Teacher Deer”, când făceam pe supărata că-s leneşi sau neascultători şi să le mai văd odată felicitările de adio…

photo (4) photo (26) photo (17) photo (27) photo photo (18)

Advertisements

About privelisteavietiimele

Creator of My Journey
This entry was posted in Oameni, Profesor in Thailanda and tagged , , , . Bookmark the permalink.

One Response to “Teacher Dia, Why Do You Leave Us?”

  1. SORIN MIHU says:

    rasplata pentru efortul tau, pozitiv mesajul…;)

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s